o fi viaţă pe Marte?

ca să ştiu dacă mă mai duc. mă tem că voi găsi şi acolo ceva formă de viaţă foarte sigură de ea însăşi, foarte confortabilă în propria piele, incapabilă să se pună în situaţii jenante, una care să se cunoască atât de bine pe sine însăşi încât să nu ezite, să nu tremure, să nu se stânjenească, să-mi fie as la socializare fără să înţeleagă conceptul de societate.

e o vorbă în engleză, nu îmi dau seama acum dacă e un echivalent inspirat şi în română, oricum: you can’t have one without the other. începe să devină agasant câte nu pot avea fără să mă încurc şi cu reversul sau măcar cu anexa. de parcă nimic n-ar mai fi negociabil, nu se mai pune problema de compromisuri, ci de super-oferte,  de condiţii mega-avantajoase în care ca să-ţi iei un scaun trebuie să cumperi o bucătărie întreagă pentru că “aşa e setul”.

mie îmi place să mă ofer pe bucăţi, fiecare ia ce-i place, devine abonat la acea chestie/ obicei/ ce-o fi. am oameni cu care merg la concerte, alţii cu care discut despre cărţi, cei de bere, cei de cafea, oameni cu care mănânc în oraş, alţii cu care merg să vizitez oraşe şi tot aşa până mă epuizez în ocupaţii şi subiecte de conversaţie, în vicii şi curiozităţi. şi pretind că procedez cum trebuie. nu-s nici schizofrenică, nu trăiesc în lumi paralele, nici n-am vieţi ascunse – toţi mă ştiu în toate felurile, mă tot introduc, mă tot prezint, mă explic şi mă înfăţisez.
nu ştiu pe cât reuşesc să satur sau să mulţumesc, ştiu sigur că sunt unii care rămân pe-afară. nu am totuşi atât de multe de oferit. şi cu cei cărora n-am ce să le dau sunt mereu anapoda. unii dintre ei mai încearcă, mai cer, mai caută să ghicească vreo latură obscură, tot ghicesc în întuneric. când nu se alege şi nu se găseşte nimic pe potrivă se ajunge la înstrăinarea aia bizară – noi am fi putut fi prieteni, dar ai pocnit pe la cusături când am încercat să mi te fac a doua piele.
dau bună ziua fără bineţe. mă simt prost că nu mai sunt o promisiune. aş vrea să fiu amabilă fără să fiu ipocrită sau exagerată. de-aia nici nu e bineţe în bună ziua. te-aş întreba ce mai faci, dacă aş şti că mai avem un punct de unde să reluăm. mă simt stingheră în preajma prietenilor tăi care nu au avut şansa să mă cunoască, să ştie că odată ţi-a plăcut de mine. mi-e jenă că mă vei privi prin ochii lor de necunoscători.
şi toate astea pentru că îmi pasă, se vede, al dracului de mult de părerea lumii.

o fi stimă de sine pe Marte? nu ştiu unde să mă mai simt în largul meu. nici când dai de locuri abia populate nu e bine. eşti anti-social, apatrid şi cu siguranţă n-ai votat. nu pot merge nicăieri singură, nu trebuie să caut să evit mulţimea, dar nici să fac pe ştearsa acum cu gluga în cap, eşti femeie ce naiba, ieşi în evidenţă. de ce? se vede doar şi în mulţime că-s singură, apatridă şi nici la vot n-am fost. hm.

monkey around with business

să-ţi fie ruşine de ruşinea altuia, ce obicei păcătos şi chinuitor. ruşinea e oricum o atât de mare şi covârşitoare slăbiciune a firii că-ţi ajunge cu vârf şi îndesat când o simţi pentru că ţi-ai făcut-o cu mâna ta. dar când o simţi pentru altul, când o simţi pentru ceea ce i se întâmplă altuia, când o simţi cu gândul la ce simte amărâtul căruia i se întâmplă penibilitatea, acolo sub ochii tăi – ce, ce înseamnă aia? cum te aperi de aşa ceva?

cum te aperi de altfel de milă? cum pui oprelişte apucăturilor ăstora de om slab pus în faţa unui moment ridicol, a altuia tragic, a unuia care-ţi rupe inima. vreau să intru în programul de protecţie a martorilor, să aibă cineva grijă că ce am văzut nu va rămâne nediscutat, nepovestit, nemărturisit, să fie cineva vigilent astfel încât confesiunea mea să ajungă pe o foaie. să nu mă lase singură cu asta. nu mi-ar strica nici să mă mut în alt oraş, sub o altă identitate.

ruşinea de ruşinea altuia trebuie să se bazeze pe ceva contract social scris cu sânge, pe empatia aia de animal care ştie când să vină să-ţi lingă rănile, pe o oroare de penibil si ridicol pe care o împărtăşim ca pe ceva arhetip moştenit în colectiv. se ajunge în situaţii de tensiune insuportabilă, conduce la un stres pe care nu ştii cum să-l eliberezi, nu găseşti supapa pentru că nu e la tine, ci la celălalt. şi nu poţi face nimic ca să ajungi la ea, eşti mereu paralizat de distanţă, de rolul tău de martor, de convenţia tăcerii – nu se cade să remarci că ceva penibil se întâmplă chiar acum, te uiţi oblic, te prefaci strabic, eşti neştiutor şi incapabil să ştii ceva. paralizia asta mă face să mă simt ca un avorton păstrat la borcan în formol. nu există scăpare.
mă afectează, de fapt mă tulbură, mă întoarce pe dos, da, asta e expresia, mă întoarce pe dos.