am de multe ori intuiţia a ceea ce nu se va întâmpla sau intuiţia a ceea ce nu ar trebui să fac – într-un mod inexplicabil şi fără indicii la îndemână. când e vorba de afaceri care mă privesc şi mă afectează doar pe mine, mizez pe intuiţie şi câştig. se întâmplă în situaţiile cele mai anodine de la cumpărături în supermarket, la nimerirea ieşirii potrivite la metrou (deşi n-am mai fost pe-acolo şi nu am cum să mă orientez), la vreo străfulgerare oarecare că “ar fi mai bine să…”. şi mereu e mai bine să.
când sunt şi alţii implicaţi, fie că e vorba să facem ceva, fie că e vorba că stabilim ceva şi mie mi se pare că nu, nu se va întâmpla, nu, nu ne vom vedea, nu, nu o să fie deloc aşa, ezit să spun şi păstrez pentru mine. e o impresie. e o idee nefondată. sunt fluturi care-mi trec din cap. de obicei, îmi propun să ţin minte ca să văd dacă mi s-a îndeplinit profeţia. cel mai chinuitor e când încerc să-mi prevăd viitorul – voi pleca în cluj? voi zbura în america de sud? unde mă văd? mă palpez şi tatonez pământul de sub picioare încercând să intru în conexiune. cu cine cu ce. cu nimeni cu nimic. toate lucrurile sunt în sinea lor aici. presentimentul nu ca ceva simţit înainte să se întâmple, ci ca stare involută, ca potenţialitate niciodată exploatată.

nu îmi explic (şi nici nu par să mă pot disciplina) de ce ezit să spun din prima. de ce mă reţin atunci când celălalt e vag, de ce mă prefac că n-am înţeles şi îl fac să repete, să se dezambiguizeze, de ce refuz de cele mai multe ori legătura aia aproape telepatică pe care o avem câteodată cu unii oameni, când te înţelegi doar din priviri, doar din gânduri. fac totul să fie redundant. de-asta mă mişc atât de încet în toate. lumea nu-şi dă seama. ei cred că n-am înţeles, n-am procesat, încă nu ştiu prea bine despre ce se vorbeşte. ba tocmai că am ştiut de la bun început, înainte chiar să deschizi gura şi ştiu chiar că n-o să se întâmple.

Ce anume stârneşte în noi sunetul pe care îl fac dinţii când se ciocnesc în timpul unui sărut brutal sau stângaci? De unde tulburarea? Ce e atât de nefiresc de ni se înfioară pielea? Cea mai mare ‘gafă’ când săruţi pe cineva… ce-i acolo? De parcă ne-am lătra, ne-am muşca, ne-am vrea răul într-un mod feroce.