am de multe ori intuiţia a ceea ce nu se va întâmpla sau intuiţia a ceea ce nu ar trebui să fac – într-un mod inexplicabil şi fără indicii la îndemână. când e vorba de afaceri care mă privesc şi mă afectează doar pe mine, mizez pe intuiţie şi câştig. se întâmplă în situaţiile cele mai anodine de la cumpărături în supermarket, la nimerirea ieşirii potrivite la metrou (deşi n-am mai fost pe-acolo şi nu am cum să mă orientez), la vreo străfulgerare oarecare că “ar fi mai bine să…”. şi mereu e mai bine să.
când sunt şi alţii implicaţi, fie că e vorba să facem ceva, fie că e vorba că stabilim ceva şi mie mi se pare că nu, nu se va întâmpla, nu, nu ne vom vedea, nu, nu o să fie deloc aşa, ezit să spun şi păstrez pentru mine. e o impresie. e o idee nefondată. sunt fluturi care-mi trec din cap. de obicei, îmi propun să ţin minte ca să văd dacă mi s-a îndeplinit profeţia. cel mai chinuitor e când încerc să-mi prevăd viitorul – voi pleca în cluj? voi zbura în america de sud? unde mă văd? mă palpez şi tatonez pământul de sub picioare încercând să intru în conexiune. cu cine cu ce. cu nimeni cu nimic. toate lucrurile sunt în sinea lor aici. presentimentul nu ca ceva simţit înainte să se întâmple, ci ca stare involută, ca potenţialitate niciodată exploatată.

nu îmi explic (şi nici nu par să mă pot disciplina) de ce ezit să spun din prima. de ce mă reţin atunci când celălalt e vag, de ce mă prefac că n-am înţeles şi îl fac să repete, să se dezambiguizeze, de ce refuz de cele mai multe ori legătura aia aproape telepatică pe care o avem câteodată cu unii oameni, când te înţelegi doar din priviri, doar din gânduri. fac totul să fie redundant. de-asta mă mişc atât de încet în toate. lumea nu-şi dă seama. ei cred că n-am înţeles, n-am procesat, încă nu ştiu prea bine despre ce se vorbeşte. ba tocmai că am ştiut de la bun început, înainte chiar să deschizi gura şi ştiu chiar că n-o să se întâmple.

Ce anume stârneşte în noi sunetul pe care îl fac dinţii când se ciocnesc în timpul unui sărut brutal sau stângaci? De unde tulburarea? Ce e atât de nefiresc de ni se înfioară pielea? Cea mai mare ‘gafă’ când săruţi pe cineva… ce-i acolo? De parcă ne-am lătra, ne-am muşca, ne-am vrea răul într-un mod feroce.

cumva mă gândesc că dacă răspund lucrurilor care mă interesează direct, că dacă urmăresc ceea ce mi-a oprit privirea, că dacă nu uit primul gînd care mi-a venit, voi găsi adevărata inspiraţie şi voi fi genială. cumva încerc să nu mă tem de mediocritate ca fiindu-mi specifică mie. vreau să fiu excelentă prin mine însămi, prin combinaţia celor ce mă pasionează să fiu o glorioasă, fabricată din oţel. tare şi răsunătoare. zgâriabilă dar de nedistrus. una cu cerul gri, de neprivit în soare alb.

o fi viaţă pe Marte?

ca să ştiu dacă mă mai duc. mă tem că voi găsi şi acolo ceva formă de viaţă foarte sigură de ea însăşi, foarte confortabilă în propria piele, incapabilă să se pună în situaţii jenante, una care să se cunoască atât de bine pe sine însăşi încât să nu ezite, să nu tremure, să nu se stânjenească, să-mi fie as la socializare fără să înţeleagă conceptul de societate.

e o vorbă în engleză, nu îmi dau seama acum dacă e un echivalent inspirat şi în română, oricum: you can’t have one without the other. începe să devină agasant câte nu pot avea fără să mă încurc şi cu reversul sau măcar cu anexa. de parcă nimic n-ar mai fi negociabil, nu se mai pune problema de compromisuri, ci de super-oferte,  de condiţii mega-avantajoase în care ca să-ţi iei un scaun trebuie să cumperi o bucătărie întreagă pentru că “aşa e setul”.

mie îmi place să mă ofer pe bucăţi, fiecare ia ce-i place, devine abonat la acea chestie/ obicei/ ce-o fi. am oameni cu care merg la concerte, alţii cu care discut despre cărţi, cei de bere, cei de cafea, oameni cu care mănânc în oraş, alţii cu care merg să vizitez oraşe şi tot aşa până mă epuizez în ocupaţii şi subiecte de conversaţie, în vicii şi curiozităţi. şi pretind că procedez cum trebuie. nu-s nici schizofrenică, nu trăiesc în lumi paralele, nici n-am vieţi ascunse – toţi mă ştiu în toate felurile, mă tot introduc, mă tot prezint, mă explic şi mă înfăţisez.
nu ştiu pe cât reuşesc să satur sau să mulţumesc, ştiu sigur că sunt unii care rămân pe-afară. nu am totuşi atât de multe de oferit. şi cu cei cărora n-am ce să le dau sunt mereu anapoda. unii dintre ei mai încearcă, mai cer, mai caută să ghicească vreo latură obscură, tot ghicesc în întuneric. când nu se alege şi nu se găseşte nimic pe potrivă se ajunge la înstrăinarea aia bizară – noi am fi putut fi prieteni, dar ai pocnit pe la cusături când am încercat să mi te fac a doua piele.
dau bună ziua fără bineţe. mă simt prost că nu mai sunt o promisiune. aş vrea să fiu amabilă fără să fiu ipocrită sau exagerată. de-aia nici nu e bineţe în bună ziua. te-aş întreba ce mai faci, dacă aş şti că mai avem un punct de unde să reluăm. mă simt stingheră în preajma prietenilor tăi care nu au avut şansa să mă cunoască, să ştie că odată ţi-a plăcut de mine. mi-e jenă că mă vei privi prin ochii lor de necunoscători.
şi toate astea pentru că îmi pasă, se vede, al dracului de mult de părerea lumii.

o fi stimă de sine pe Marte? nu ştiu unde să mă mai simt în largul meu. nici când dai de locuri abia populate nu e bine. eşti anti-social, apatrid şi cu siguranţă n-ai votat. nu pot merge nicăieri singură, nu trebuie să caut să evit mulţimea, dar nici să fac pe ştearsa acum cu gluga în cap, eşti femeie ce naiba, ieşi în evidenţă. de ce? se vede doar şi în mulţime că-s singură, apatridă şi nici la vot n-am fost. hm.

bouquet de nerfs

despre serile în care am nervi şi mă consum cu intensitatea cu care se plictiseşte un copil de 4 ani şi jumătate, ar fi multe gânduri de încolăcit pe-un deget şi multe fraze de învârtit cu pixul. acum eu ştiu, pentru cine ar conta. să scriu aşa, în dorul lelii că aici oricum nu intră nimeni, să scriu că poate îmi iese şi mie o frază frumoasă în mama ei s-o citesc peste trei săptămâni şi să nu mi-o recunosc şi să-mi dea speranţă. da, de ce nu. dar să fim egoişti, să fim îngăduitori cu noi înşine, să mâncăm ciocolată la două dimineaţa.

nervii mei de seară se adună în formaţiuni depresive atunci când sunt obosită şi nebăgată în seamă (alte gagici probabil că ar fi scris “neiubită”), când mă supără lucruri mici pentru care nu am dreptul să protestez că-s lucruri mici şi dacă mă plâng de kkturile altora tot eu arăt urât, când mă sufocă orele pe care le mai am de aşteptat până dorm, iar orele pe care trebuie să le dorm nu vreau să le dorm. chinuitor e că întotdeauna ajung să mă culc şi să-i pun capăt. unii zic că e lucrul românesc de făcut, eu o ştiu de la Henry Miller – “când sunt trist, mă culc”. că deh, nu-s atât de snoabă pe cât ar părea, nu mă legitimez de la Miller, ci mă laud cu unul dintre puţinele citate pe care mi le pot aminti.

consumul nervos care se înregistrează mă sleieşte şi mă face urâtă şi urâcioasă. odioasă. da, devin o fiinţă odioasă. mă urăsc şi sunt urâtă de alţii. ca o fată bătrână care se perpeleşte că sora ei mai mică se mărită. nervii mei de seară sunt secretul pe care îl ţin la mine în cameră. cum scria o tipă inspirată, s-ar putea spune că dorm într-un pat supraetajat luând în considerare şi monştrii de sub mine. numai că atunci când locuieşti cu o prietenă în 2 metri pătraţi e cam greu să nu transpire secretul. şi atunci trebuie să verbalizez: am nervi, m-am enervat, sunt supărată, argh, aş sări pe geam, moamă, ce m-am putut enerva etc. şi toate astea spuse pe un ton înciudat, dar nu ameninţător că omul de lângă n-are nici o vină (şi asta e general valabilă). problema e că am ajuns să încerc să îmi explic nervii de seară şi asta ajunge să fie obositor, încă şi mai enervant pentru că mă supăr pe mine însămi că-s om de nimic şi am scrupule şi meschinării de nu-ţi vine să crezi şi-i mai pun şi pe-alţii să mă asculte şi să mă încurajeze. ceea ce e aşa respingător că n-am cuvinte şi simt cum mă apucă chiar acum nevii de seară.

totuşi nu-s atât de preocupată de mine însămi. nu vreau să problematizez nervii de seară ca fiind ceva emanaţie a fibrei mele, a naturii intrinseci. nu. sunt doar ceva ce se repetă cu o frecvenţă suficient de mare încât să devină fenomen demn de luat în considerare, subiect bun de scris pentru simplul pretext că am o experienţă vastă. dacă aş răci des, aş scrie despre dureri de cefalee.

în serile în care sunt un om bun, iau pentru boala mea nervoasă leacuri de felul ăsta.

monkey around with business

să-ţi fie ruşine de ruşinea altuia, ce obicei păcătos şi chinuitor. ruşinea e oricum o atât de mare şi covârşitoare slăbiciune a firii că-ţi ajunge cu vârf şi îndesat când o simţi pentru că ţi-ai făcut-o cu mâna ta. dar când o simţi pentru altul, când o simţi pentru ceea ce i se întâmplă altuia, când o simţi cu gândul la ce simte amărâtul căruia i se întâmplă penibilitatea, acolo sub ochii tăi – ce, ce înseamnă aia? cum te aperi de aşa ceva?

cum te aperi de altfel de milă? cum pui oprelişte apucăturilor ăstora de om slab pus în faţa unui moment ridicol, a altuia tragic, a unuia care-ţi rupe inima. vreau să intru în programul de protecţie a martorilor, să aibă cineva grijă că ce am văzut nu va rămâne nediscutat, nepovestit, nemărturisit, să fie cineva vigilent astfel încât confesiunea mea să ajungă pe o foaie. să nu mă lase singură cu asta. nu mi-ar strica nici să mă mut în alt oraş, sub o altă identitate.

ruşinea de ruşinea altuia trebuie să se bazeze pe ceva contract social scris cu sânge, pe empatia aia de animal care ştie când să vină să-ţi lingă rănile, pe o oroare de penibil si ridicol pe care o împărtăşim ca pe ceva arhetip moştenit în colectiv. se ajunge în situaţii de tensiune insuportabilă, conduce la un stres pe care nu ştii cum să-l eliberezi, nu găseşti supapa pentru că nu e la tine, ci la celălalt. şi nu poţi face nimic ca să ajungi la ea, eşti mereu paralizat de distanţă, de rolul tău de martor, de convenţia tăcerii – nu se cade să remarci că ceva penibil se întâmplă chiar acum, te uiţi oblic, te prefaci strabic, eşti neştiutor şi incapabil să ştii ceva. paralizia asta mă face să mă simt ca un avorton păstrat la borcan în formol. nu există scăpare.
mă afectează, de fapt mă tulbură, mă întoarce pe dos, da, asta e expresia, mă întoarce pe dos.

muşca-mi limba.

citeam că nu putem plânge şi deplânge moartea cuiva pe motiv că avea un viitor în faţă, că mai avea atâtea de trăit din moment ce viitorul nu e ceva ce ai, nu e ceva ce îţi aparţine, viitorul nu există decât atunci când se întâmplă şi-mi pare rău să zic dar ăla deja e acutul prezent. reflecţii îndoielnice despre trecerea timpului şi marea uitare în care ne scufundăm ar fi de prisos. şi totuşi o să mă tot mir când îmi sunt povestite amintiri de-ale mele pe care le-am îngropat pe nedrept. ce faci când simţi că nu ţii minte ce trebuie? observ că tind să uit lucrurile frumoase şi le ţin minte pe-alea urâte – sau alea de care azi îmi e ruşine, însă atunci le priveam cu sentimente amestecate.

mă întreb cât de multe lucruri sunt cu adevărat ale mele, câte dintre amintirile pe care le şterg de praf arareori există doar în păstrarea mea, fiind moarte pentru ceilalţi participanţi.
simt că pot face tot ce vreau, absolut orice deşi sunt suficiente clipele în care mă gândesc la cum sunt judecată, la cum sunt privită, la cât de vrednică le par altora, la cum m-aş putea explica mai bine de parcă ar trebui mereu să mă fac înţeleasă, ca şi cum aş fi perpetuu în banca martorilor şi ar trebui să explic fiecare pas pe care l-am făcut în ziua crimei ca nu cumva să ajung să dau de bănuit doar pentru că motivaţiile şi intenţiile mele ar fi neclare sau nu tocmai solide. sunt mulţi cei care te admiră pentru purtări îndoielnice şi te condamnă pentru opţiuni banale, în viaţa de zi cu zi. te privesc strâmb pentru că mergi la bibliotecă într-o fereastră, pentru că faci un lucru conformist şi sacrifici ceva e irepetabil şi autentic în ochii originalilor. căci mereu vor fi nişte originali în preajma ta, indiferent de cât de nonconformist eşti tu. cineva va fi întotdeauna ceva mai ca tine. dar şi să fii relativ, să accepţi asta şi să stai acolo, pe marginea de umbră a luminii de con aşteptând să-ţi fie admirată discreţia nu te satisface. cred totuşi că e poziţia cea mai seducătoare. plus că e ceva foarte excitant în a fi nesatisfăcut. ţi-o ceri.

mă indispun cei care pretind şi se aşteaptă să fie trataţi ca şi cum ar fi speciali. chiar dacă sunt. chiar dacă nu sunt. deşi nu-s tocmai convinsă că oamenii s-ar împărţi în “speciali” şi “pleavă”, ori că problema asta se pune vreodată cu adevărat. nu ştiu să reglez, să regularizez standardele şi condiţiile după care un individ e dincolo de dubiu, în mod hotărât, legitim şi de toţi recunoscut drept special. aparte. în legea lui. cu totul original. de originalitate nici nu mai vorbesc. prefer autenticitatea. dacă ar fi să mă strofoc pentru ceva pe lumea asta, atunci pentru asta să fie. să fiu eu însămi cu autenticitate. irelevant că acest eu e ceva destul de des întâlnit, s-a mai văzut, s-a mai fumat, vreme trece, vreme vine. dar dacă m-aş putea trăi cu autenticitate atunci măcar (măcar ce?) – măcar aş avea satisfacţia realului, realităţii, temporalului, temporalităţii. nu m-aş trezi în fiecare dimineaţă cu ochii pe cer şi gândul la prognoză degeaba. nu nu. aş fi un triumf al zilei de zi cu zi. şi un triumf al fiecărei ore care pentru restul trece în van şi cu disperare. mi-aş trăi fiecare ceas, mi-aş fuma fiecare seară, mi-aş bea cu cafea fiecare dimineaţă.
nu zic să nu te simţi special. probabil că e mai bine să-ţi duci zilele cu gândul că atunci când ei sunt ei, tu eşti altfel. dar nu pretinde favoruri şi temenele, beneficii şi privilegii pentru atâta lucru. pentru o bună stimă de sine pe care ţi-ai construit-o, pe care ţi-au inoculat-o ai tăi, pe care ţi-au flatat-o iubiţii. susţin că merit tot ce mi se întâmplă şi totuşi nu mă pot abţine ca de multe ori să mă simt nedreptăţită. aş locui în pădurea spânzuraţilor dacă m-aş aştepta la… chestii. nu mă voi deprima de ziua mea că viaţa mea nu seamănă cu destinul pe care o persoană deosebită ca mine îl merită: că n-am un tip lângă mine şi o carte publicată şi o casă cu tapet şi bibliotecă şi că n-am primit cadou acea raritate care m-ar fi făcut în mod vizibil pentru orice prost altfel.
mă voi deprima paote din alte motive. că am 22 de ani, de exemplu.